Pentru români, 24 ianuarie 1859 este o dată de importanță istorică. În această zi s-au pus bazele dezvoltării statului modern. În anul 1859 a fost ales Alexandru Ioan Cuza domnitor al Țării Românești, după ce pe 5 ianuarie fusese numit pe tronul Moldovei.
Rezumat istoric despre Unirea Principatelor Române
Astfel după, în 1862 au avut loc o serie de evenimente ce au dus la desăvârșirea Unirii.
După fericitul an 1859, au început o tratative externe, pentru recunoașterea lui Cuza și o muncă internă pentru unificarea instituțiilor. Dubla alegere, deși era conformă cu specificațiile internaționale, nu era pe placul Imperiului Otoman. Românii puseseră Europa în fața faptului împlinit, aleseseră doi domnitori, în personalitatea unuia singur, iar acum se cerea recunoașterea dublei alegeri. Au fost trimiși diplomați în toate capitalele europene, iar Cuza a făcut o vizită la Constantinopol în septembrie 1860. Spre deosebire de anii precedenţi, când festivitatea de investitură a Domnitorilor se făcea potrivit unui ceremonial în care domnitorul era pus într-o postură de inferioritate, Alexandru Ioan Cuza avea să fie primit cu onorurile cuvenite unui personaj de talie europeană, lăsând o bună impresie atât sultanului Abdul-Medgid, cât şi consulilor puterilor garante din capitala otomană, apreciindu-i-se tactul şi stăpânirea de sine, precum şi inteligența diplomatică. Deşi împrejurările demonstraseră că o revizuire a Convenţiei ce reglementa situația țării nu era încă oportună, vizita lui Cuza la Constantinopol a însemnat un succes personal, menit a îmbunătăţi raporturile româno-otomane.
Pe plan intern s-au luat măsuri pentru desăvârșirea unirii adminstrative. Două Adunări, două guverne, două capitale departe una de alta, făceau funcționarea statului dificilă și costisitoare. Comunicarea între capitale era difcilă, drumurile lăsau de dorit și nu exista cale ferată. Sistemul legislativ coordonat prin Comisia centrală de la Focșani era greoi. În 1861, Poarta Otomană pregătește un document referitor la Unirea administrativă a Principatelor. Proiectul nu corespundea așteptărilor legitime ale poporului român, prevedea desființarea Comisei de la Focșani și preluarea atribuțiilor ei de noua Adunare, ceea ce din punct de vedere diplomatic întărea poziția adversarilor progresului și domnitorului. Se menținea frontiera între cele două state, în Moldova se numea un guvernator și se instituiau consilii provinciale. După cum aprecia Costache Negri, actul întărea mai degrabă separația decât Unirea.
Negri va acționa cu succes și va elimina în mare parte clauzele nefavorabile, dar Austria intervine în defavoarea noastră. Documentul semnat este trimis românilor. La 11 decembrie 1861 Cuza anunță oficial realizarea Unirii depline pe plan administrativ. Se convocau Adunările la București. Pe 22 ianuarie se alcătuiește primul guvern unic sub conducerea lui Barbu Catargiu. Se anunță sosirea actului prin care se constată recunoașterea Unirii de către Înalta Poartă Otomană și Marile Puteri garante și înscrierea ei în dreptul european. Domnitorul n-a venit însă la București, întârziind intenționat publicarea acestui document cu scopul de a proclama Unirea cu aspecte lărgite.
În ziua de 24 ianuarie 1862 are loc prima ședință a Adunării Unice. Cuza spune că Poarta și Marile Puteri au venit să recunoască unirea ministerelor și Adunării. Domnitorul este credincios misiunii sale și proclamă Unirea definitivă a Principatelor. Cuza își exprima speranța că puterea otomană și puterile garante nu vor cugeta a desființa în viitor Unirea ce au recunoscut-o atât de necesară pentru Principate, deoarece “Unirea este singura stare politică ce poate să asigure viitorul nostru și să ne permită de a da țărei organizarea ce o așteaptă de atâta timp”. Pe linia afirmării autonomiei se înscrie şi încercarea de a impune în actele oficiale, începând cu 24 ianuarie 1862, titulatura de România în loc de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei.
Iniţiativa nu s-a materializat decât o scurtă perioadă de timp, atât Turcia, cât şi Austria nefiind dispuse a îngădui cea mai nevinovată insinuare că Principatele erau o naţiune unită pentru totdeauna. Diplomaţia franceză sugera cercurilor conducătoare de la Bucureşti să nu provoace complicaţii inutile, deoarece, dând în mod oficial numele de România unui stat pe care Europa l-a recunoscut numai sub un alt nume, Guvernul Principelui Cuza îşi va atrage reproşuri întemeiate. Ieșind din Adunare, Alexandu Ioan Cuza a străbătut pe jos mulțimea venită să reediteze în parte anul 1859. Strigătele de bucurie pentru domnitor s-au îmbinat cu cele pline de ostilitate la adresa lui Barbu Catargiu. Guvernul era dominat de conservatori, adversari ai reformelor în beneficiul țăranilor.
Se stabilește capitala la București.
Bucureștiul deși nu era așa dezvoltat urbanistic, avea o populație mai numeroasă, iar sudul țării avea mai mulți locuitori. În actele oficiale s-a mai folosit pentru ceva vreme denumirea de Capitală când venea vorba de Iași, însă până la mijlocul anului s-a renunțat definitv. Unele instituții s-au desființat, altele au fost transferate la București sau au devenit reprezentanțe locale ale puterii centrale. Aparatul administrativ s-a diminuat ca urmare a acestor procese. Au apărut voci care cereau separarea. Monitorul Oficial din Moldova devine Foaie de publicațiuni oficiale. Foștii miniștri devin directori de departamente
Școala militară de la Iași se mută și se unifică cu cea bucureșteană. Pentru a se despăgubi orașul pentru pierdera statului de Capitală se propune instalarea Înaltei Curți de Justiție la Iași, totul până când se vor face căi ferate. Mihail Kogălniceanu combate ideea. Ca urmare a acestui fapt, portrete ale sale sunt arse și primește o depeșă în care este anunțat că nu va mai fi niciodată votat de ieșeni. Ideile separatiste iau avânt. În ziarul parizian “La France” se publică aceste conflicte de opinie separatiste. Kogalniceanu propune o serie de măsuri compensatorii pentru moldoveni: consolidarea Universității, antrepozite, reducerea impozitului funciar la jumătate, catedrală și cazarmă, șosele, Prut navigabil până la Ungheni și cale ferată. Toate aceste propuneri nu pot fi susținute, deoarece situația financiară a țării nu permitea.
Una din cele mai populare povești din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza este cea legată de ocaua mică, o legendă de unde a venit și una din cele mai cunoscute expresii românești: „a umbla cu ocaua mică” (care înseamnă „a umbla cu înșelăciuni”, „a înșela”).
Povestea negustorului prins cu ocaua mică (poveste populară)
Grăbită Dunarea era, N-a reuşit să-l scrie. Voia să scrie Prutul meu, Un cântec, ţară, ţie. A dat de fel de fel de greu, N-a reuşit să-l scrie. Atunci l-au scris Carpaţii fraţi Cu sânge și cu rouă. L-am auzit de la Carpaţi, Vi-l spun acum şi vouă. Atuncea codrii l-au ursit Cand iese iarba nouă. Eu de la ei l-am auzit,
Cuza-Vodă obişnuia adesea să se îmbrace ca un om de rând şi să se amestece prin norod. Dorea să afle el însuşi cum trăiesc cei mulţi. Aşa, într-o zi, şi-a pus căciulă şi suman ţărănesc, a luat două putini cu lapte acru şi s-a dus în târg la Galaţi. Pasămite, aflase măria-sa că unii negustori nu foloseau ocaua cea mare, aşa cum hotărâse o lege din acea vreme, şi căreia poporul îi spunea «ocaua lui Cuza». A căutat, deci, «ţăranul» să vândă laptele la un băcan, despre care se spunea că n-ar fi tocmai-tocmai cinstit şi că vinde cu «ocaua mică», iar nimeni nu-l putea prinde cu înşelăciunea.
– Jupâne negustor, nu-ţi iau bani, s-a tocmit «ţăranul», ci ne învoim ca la şase ocale de lapte să-mi dai o oca de untdelemn.
– Bine, a primit negustorul, clipind şmecher din ochi.
A luat de pe tejghea ocaua mare, «ocaua lui Cuza», şi-a măsurat laptele: douăzeci şi patru de ocale. A socotit că trebuie să plătească, în schimb, patru ocale de untdelemn.
– Caută să-mi măsori drept, cu aceeaşi oca, a stăruit «ţăranul».
Nu se poate, că-i plină de lapte. Îţi măsor cu asta! Şi a scos de sub tejghea altă oca.
– Păi, ocaua asta-i mai mică, a zis «ţăranul».
– Ce te pricepi tu, nepricopsitule! Ocaua-i oca şi gata!
Atunci, «ţăranul» a scos căciula din cap, a lepădat sumanul şi s-a arătat în tunica albastră, cu epoleţi auriţi, ca un domnitor. Neguţătorul a înlemnit. De multă uimire a scăpat ocaua din mână.
– Ei, negustorule, mai zici şi-acum că nu te-am prins cu ocaua mică?
– Nu mai zic, măria-ta!… Iertare… milă prea bunule.
Cuza-Vodă a poruncit să-i lege de gât cele două ocale şi să-l poarte pe uliţi, să afle lumea că a căutat să înşele cumpărătorii.
-Să ridice ocalele pe rând, să le arate lumii şi să spună tare cu care va vinde şi cu care n-are să mai vândă de-aici încolo.
Străjuit de slujitori domneşti, neguţătorul mergea pe uliţi, ridica ocaua mică şi striga cât îi ţinea gura:
– Cu asta, nu!
Apoi, ridica ocaua mare şi striga şi mai tare:
– Cu asta, da!
Şi aşa l-au plimbat slujitorii domneşti prin tot târgul: «Cu asta, nu!»… «Cu asta, da!»… Şi i-a fost de ajuns această plimbare ca să se facă om cinstit.
Povestea unui țăran român
24 ianuarie de ieri sărbătoarea de astăzi
(Rezumat istoric despre Unirea Principatelor Române)
Pentru români, 24 ianuarie este o dată de importanță istorică. În această zi s-au pus bazele dezvoltării statului modern. În anul 1859 a fost ales Alexandru Ioan Cuza domnitor al Țării Românești, după ce pe 5 ianuarie fusese numit pe tronul Moldovei.
Astfel după, în 1862 au avut loc o serie de evenimente ce au dus la desăvârșirea Unirii.
După fericitul an 1859, au început o tratative externe, pentru recunoașterea lui Cuza și o muncă internă pentru unificarea instituțiilor. Dubla alegere, deși era conformă cu specificațiile internaționale, nu era pe placul Imperiului Otoman. Românii puseseră Europa în fața faptului împlinit, aleseseră doi domnitori, în personalitatea unuia singur, iar acum se cerea recunoașterea dublei alegeri. Au fost trimiși diplomați în toate capitalele europene, iar Cuza a făcut o vizită la Constantinopol în septembrie 1860. Spre deosebire de anii precedenţi, când festivitatea de investitură a Domnitorilor se făcea potrivit unui ceremonial în care domnitorul era pus într-o postură de inferioritate, Alexandru Ioan Cuza avea să fie primit cu onorurile cuvenite unui personaj de talie europeană, lăsând o bună impresie atât sultanului Abdul-Medgid, cât şi consulilor puterilor garante din capitala otomană, apreciindu-i-se tactul şi stăpânirea de sine, precum şi inteligența diplomatică. Deşi împrejurările demonstraseră că o revizuire a Convenţiei ce reglementa situația țării nu era încă oportună, vizita lui Cuza la Constantinopol a însemnat un succes personal, menit a îmbunătăţi raporturile româno-otomane.
Pe plan intern s-au luat măsuri pentru desăvârșirea unirii adminstrative. Două Adunări, două guverne, două capitale departe una de alta, făceau funcționarea statului dificilă și costisitoare. Comunicarea între capitale era difcilă, drumurile lăsau de dorit și nu exista cale ferată. Sistemul legislativ coordonat prin Comisia centrală de la Focșani era greoi. În 1861, Poarta Otomană pregătește un document referitor la Unirea administrativă a Principatelor. Proiectul nu corespundea așteptărilor legitime ale poporului român, prevedea desființarea Comisei de la Focșani și preluarea atribuțiilor ei de noua Adunare, ceea ce din punct de vedere diplomatic întărea poziția adversarilor progresului și domnitorului. Se menținea frontiera între cele două state, în Moldova se numea un guvernator și se instituiau consilii provinciale. După cum aprecia Costache Negri, actul întărea mai degrabă separația decât Unirea.
Negri va acționa cu succes și va elimina în mare parte clauzele nefavorabile, dar Austria intervine în defavoarea noastră. Documentul semnat este trimis românilor. La 11 decembrie 1861 Cuza anunță oficial realizarea Unirii depline pe plan administrativ. Se convocau Adunările la București. Pe 22 ianuarie se alcătuiește primul guvern unic sub conducerea lui Barbu Catargiu. Se anunță sosirea actului prin care se constată recunoașterea Unirii de către Înalta Poartă Otomană și Marile Puteri garante și înscrierea ei în dreptul european. Domnitorul n-a venit însă la București, întârziind intenționat publicarea acestui document cu scopul de a proclama Unirea cu aspecte lărgite.
În ziua de 24 ianuarie 1862 are loc prima ședință a Adunării Unice. Cuza spune că Poarta și Marile Puteri au venit să recunoască unirea ministerelor și Adunării. Domnitorul este credincios misiunii sale și proclamă Unirea definitivă a Principatelor. Cuza își exprima speranța că puterea otomană și puterile garante nu vor cugeta a desființa în viitor Unirea ce au recunoscut-o atât de necesară pentru Principate, deoarece “Unirea este singura stare politică ce poate să asigure viitorul nostru și să ne permită de a da țărei organizarea ce o așteaptă de atâta timp”. Pe linia afirmării autonomiei se înscrie şi încercarea de a impune în actele oficiale, începând cu 24 ianuarie 1862, titulatura de România în loc de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei.
Iniţiativa nu s-a materializat decât o scurtă perioadă de timp, atât Turcia, cât şi Austria nefiind dispuse a îngădui cea mai nevinovată insinuare că Principatele erau o naţiune unită pentru totdeauna. Diplomaţia franceză sugera cercurilor conducătoare de la Bucureşti să nu provoace complicaţii inutile, deoarece, dând în mod oficial numele de România unui stat pe care Europa l-a recunoscut numai sub un alt nume, Guvernul Principelui Cuza îşi va atrage reproşuri întemeiate. Ieșind din Adunare, Alexandu Ioan Cuza a străbătut pe jos mulțimea venită să reediteze în parte anul 1859. Strigătele de bucurie pentru domnitor s-au îmbinat cu cele pline de ostilitate la adresa lui Barbu Catargiu. Guvernul era dominat de conservatori, adversari ai reformelor în beneficiul țăranilor.
Se stabilește capitala la București.
Bucureștiul deși nu era așa dezvoltat urbanistic, avea o populație mai numeroasă, iar sudul țării avea mai mulți locuitori. În actele oficiale s-a mai folosit pentru ceva vreme denumirea de Capitală când venea vorba de Iași, însă până la mijlocul anului s-a renunțat definitv. Unele instituții s-au desființat, altele au fost transferate la București sau au devenit reprezentanțe locale ale puterii centrale. Aparatul administrativ s-a diminuat ca urmare a acestor procese. Au apărut voci care cereau separarea. Monitorul Oficial din Moldova devine Foaie de publicațiuni oficiale. Foștii miniștri devin directori de departamente
Școala militară de la Iași se mută și se unifică cu cea bucureșteană. Pentru a se despăgubi orașul pentru pierdera statului de Capitală se propune instalarea Înaltei Curți de Justiție la Iași, totul până când se vor face căi ferate. Mihail Kogălniceanu combate ideea. Ca urmare a acestui fapt, portrete ale sale sunt arse și primește o depeșă în care este anunțat că nu va mai fi niciodată votat de ieșeni. Ideile separatiste iau avânt. În ziarul parizian “La France” se publică aceste conflicte de opinie separatiste. Kogalniceanu propune o serie de măsuri compensatorii pentru moldoveni: consolidarea Universității, antrepozite, reducerea impozitului funciar la jumătate, catedrală și cazarmă, șosele, Prut navigabil până la Ungheni și cale ferată. Toate aceste propuneri nu pot fi susținute, deoarece situația financiară a țării nu permitea.
Cu data de astăzi Iași preia titlul de “Capitală Istorică a României” prin document oficial semnat de Președintele României.
O recunoaștere cu repunere în drepturi? Istoria urmează parcursul său. Hora Unirii și astăzi răsună pe meleagurile românești. Oriunde am fi să fim uniți e datoria noastră sfântă ca români.
La mulți ani România!
©️ Lidia Popa (2019)
HORA UNIRII
Vasile Alecsandri
Hai să dăm mâna cu mâna
Cei cu inima română,
Să-nvârtim hora frației
Pe pamântul României!
Iarba rea din holde piară!
Piară dușmănia-n țară!
Între noi să nu mai fie
Decât flori și omenie!
Măi muntene, măi vecine,
Vină să te prinzi cu mine
Și la viață cu unire,
Și la moarte cu-nfrățire!
Unde-i unul, nu-i putere
La nevoi și la durere.
Unde-s doi, puterea crește
Și dușmanul nu sporește!
Amândoi suntem de-o mamă,
De-o făptură și de-o seamă,
Ca doi brazi într-o tulpină,
Ca doi ochi într-o lumină.
Amândoi avem un nume,
Amândoi o soartă-n lume.
Eu ți-s frate, tu mi-ești frate,
În noi doi un suflet bate!
Vin’ la Milcov cu grăbire
Să-l secăm dintr-o sorbire,
Casă treacă drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare.
Și să vadă sfântul soare
Într-o zi de sărbătoare
Hora noastră cea frățească
Pe câmpia românească!
https://lidiapopablog.wordpress.com
Un personaj care a rămas în memoria colectivă și este legat de numele lui Alexandru Ioan Cuza și de povestea Micii Uniri este Moș Ion Roată. Povestea acestuia a fost scrisă de Ion Creangă și publicată în revista „Convorbiri literare”, în anul 1885.
Țăranul Ion Roată a fost ales deputat în divanul Ad-Hoc al Moldovei la vârsta de 50 de ani.
Ion Roată s-a născut în anul 1806, într-o familie săracă de țărani muncitori și, deși nu a avut posibilitatea de a merge la școală, nici nu știa să scrie, Ion Roată a fost cel mai potrivit om pentru a-și reprezenta semenii și interesele acestora, deoarece acesta nu ferea să își spună părerea în fața boierilor.
Moș Ion Roată a ajuns să fie reprezentat al clăcașilor și, la alegerile din 1857 a fost ales deputat al județului Putna în Divanul Ad-hoc al Moldovei, cu unanimitate de voturi. A fost întotdeauna prezent la cele 31 de ședințe ale Divanului și a pledat mereu pentru scopurile celor pe care îi reprezenta. Ion Roată a fost primul semnatar al documentului ce a provocat scandal în Divan.
În anul 1857, acesta a adus în Divan „Propunerea deputaților săteni”, o jalbă unde erau descrise suferințele țărănimii din Moldova.
După închiderea ședințelor Divanului, Ion Roată a căzut în dizgrația autorităților, ba chiar a fost considerat „stricător al ordinei publice” și a fost arestat de Poliția Iași.
A fost eliberat pe „chezășia (acoperirea unei polițe, în schimbul unei garanții) județului și a locuitorilor din satul Câmpurile”, iar condiția a fost să nu se mai implice în activitățile Divanului.
Povestea Moș Ion Roată și Unirea
Ion Creangă
La 1857, pe când se ferbea Unirea în Iași, boierii moldoveni liberali, ca de-alde Costache Hurmuzachi, M. Kogălniceanu și alții, au găsit cu cale să cheme la Adunare și câțiva țărani fruntași, câte unul din fiecare județ, spre a lua și ei parte la facerea acestui măreț și nobil act național. Cum au ajuns țăranii în Iași, boierii au pus mână de la mână, de i-au ferchezuit frumos și i-au îmbrăcat la fel, cu cheburi albe și cușme nouă, de se mirau țăranii ce berechet i-a găsit. Apoi, se zice că i-ar fi dat pe sama unuia dintre boieri să le ție cuvânt, ca să-i facă a înțelege scopul chemării lor la Iași.
— Oameni buni, știți pentru ce sunteți chemați aici, între noi? zise boierul cu blândeță. — Vom ști, cucoane, dacă ni-ți spune, răspunse cu sfială un țăran mai bătrân, scărpinându-se în cap. — Apoi, iaca ce, oameni buni: de sute de ani, două țări surori, creștine și megieșe, Moldova noastră și Valahia sau Țara Muntenească, de care poate-ți fi auzit vorbindu-se, se sfâșie și se mănâncă între dânsele, spre cumplita urgie și peire a neamului românesc.
Țări surori și creștine, am zis, oameni buni; căci, precum ne închinăm noi, moldovenii, așa se închină și frații noștri din Valahia.
Statura, vorba, hrana, îmbrăcămintea și toate obiceiurile câte le avem noi le au întocmai și frații noștri munteni. Țări megieșe, am zis, oameni buni; căci numai pârăuașul Milcov, ce trece pe la Focșani, le desparte. „Să-l secăm dar dintr-o sorbire” și să facem sfânta Unire, adică înfrățirea dorită de strămoșii noștri, pe care ei n-au putut s-o facă în împrejurările grele de pe atunci. Iaca, oameni buni, ce treabă creștinească și frumoasă avem de făcut. Numai Dumnezeu să ne-ajute! Înțeles-ați, vă rog, oameni buni, pentru ce v-am chemat? Și dacă aveți ceva de zis, nu vă sfiiți; spuneți verde, moldovenește, ca la niște frați ce vă suntem; că de-aceea ne-am adunat aici, ca să ne luminăm unii pe alții și Dumnezeu să ne lumineze pe toți cum a ști el mai bine!
— Înțelegem, cucoane, așa a fi, răspunseră câțiva țărani mai rușinoși; că, dă, nu-ți ști dumnevoastră ce-i pe lume, noi, țărănimea de la coarnele plugului, avem să știm ce-i bine și ce-i rău? — Ba eu, drept să vă spun, cucoane, n-am înțeles! cică zise cu îndrăzneală unul dintre țărani, anume Ion Roată. Ș-apoi, chiar dacă ne-am pricepe și noi la câte ceva, cine se mai uită în gura noastră? Vorba ceea, cucoane: „Țăranul, când merge, tropăiește, și când vorbește, hodorogește”, să ierte cinstită față dumnevoastră. Eu socot că treaba asta se putea face și fără de noi; că, dă, noi știm a învârti sapa, coasa și secera, dar dumnevoastră învârtiți condeiul și, când vreți, știți a face din alb negru și din negru alb… Dumnezeu v-a dăruit cu minte ca să ne povățuiți și pe noi, prostimea…
— Ba nu, oameni buni; s-a trecut vremea aceea, pe când numai boierii făceau totul în țara aceasta ș-o storceau după plac. Astăzi toți, de la vlădică până la opincă, trebuie să luăm parte la nevoile și la fericirea țării. Muncă și câștig, datorii și drepturi pentru toți deopotrivă. Le spuse boierul apoi despre originea românilor, cum și de cine au fost ei aduși pe aceste locuri; despre suferințele lor și cum au ajuns a fi dezbinați și împrăștiați prin alte țări. Le dă el pilde câte și mai multe: cu smocul de nuiele, cu taurii învrăjbiți și, în sfârșit, se silește bietul creștin din răsputeri a-i face să înțeleagă care sunt roadele binefăcătoare ale Unirii, aducându-le aminte că tot „pentru unirea tuturor” se roagă și sfânta biserică, în toate zilele, mai bine de 1.850 de ani.
— Ei, oameni buni, cred că acuma ați priceput! — Priceput, cucoane, cât se poate de bine, răspunseră mai toți. Dumnezeu să vă ajute la cele bune! — Ba eu tot nu, cucoane, răspunse moșul Ion Roată. — Dumnezeu să mă ierte, moș Ioane, dar dumneta, cum văd, ești cam greu de cap; ia haidem în grădină, să vă fac a înțelege și mai bine. Moș Ioane, vezi colo, în ogradă la mine, bolovanul cel mare?
— Îl vedem, cucoane. — Ia fă bine și adă-l ici, lângă mine, zise boierul, care ședea acum pe un jilț în mijlocul țăranilor.
— S-avem iertare, cucoane, n-om putea, că doar acolo-i greutate, nu șagă. — Ia cearcă și vezi. Moș Roată se duce și vrea să ridice bolovanul, dar nu poate. — Ia du-te și dumneta moș Vasile, și dumneta, bade Ilie, și dumneta, bade Pandelachi. În sfârșit, se duc ei vro trei-patru țărani, urnesc bolovanul din loc, îl ridică pe umere și-l aduc lângă boier.
— Ei, oameni buni, vedeți? S-a dus moș Ion și n-a putut face treaba singur; dar când v-ați mai dus câțiva într-ajutor, treaba s-a făcut cu ușurință, greutatea n-a mai fost aceeași. Povestea cântecului:
Unde-i unul nu-i putere,
La nevoi și la durere;
Unde-s mulți, puterea crește,
Și dușmanul nu sporește.
Așa și cu Unirea, oameni buni! Credeți dumnevoastră că, de-a ajuta Dumnezeu a se uni Moldova cu Valahia avem să fim numai atâția? Frații noștri din Transilvania, Bucovina, Basarabia și cei de peste Dunărea, din Macedonia și de prin alte părți ale lumii, numai să ne vadă că trăim bine, și ei se vor bucura și ne vor iubi, de n-or mai îndrăzni dușmanii, în vecii vecilor, a se lega de români.
— Dă, cucoane, să nu vă fie cu supărare, dar de la vorbă și până la faptă este mare deosebire… Dumnevoastră, ca fiecare boier, numai ne-ați poruncit să aducem bolovanul, d-ar n-ați pus umărul împreună cu noi la adus, cum ne spuneați dinioarea, că de-acum toți au să ieie parte la sarcini: de la vlădică până la opincă. Bine-ar fi dac-ar fi așa, cucoane, că la războiu înapoi și la pomană năvală, parcă nu prea vine la socoteală… Iar de la bolovanul dumnevoastră am înțeles așa: că până acum noi, țăranii, am dus fiecare câte-o peatră mai mare sau mai mică pe umere; însă acum suntem chemați a purta împreună tot noi, opinca, o stâncă pe umerele noastre… Să dea Domnul, cucoane, să fie altfel, că mie unuia, nu mi-a păra rău. La aceste vorbe, țăranii ceilalți au început a strânge din umere, a se uita lung unul la altul și a zice:
— Ia, poate că și Roată al nostru să aibă dreptate! Iar boierul, luându-i înainte cu glume, a înghițit gălușca și a tăcut molcum.
Despre Hora Unirii
O figură importantă a Unirii Principatelor Române a fost poetul Vasile Alecsandri. Acesta a participat la mișcarea pașoptistă din Moldova și a fost un susținător înflăcărat al ideii de unire. Din exil, poetul a scris poeziile de expresie patriotică: „Adio Moldovei” și „Sentinela română”.
În 1856, au loc tratativele de la Paris, în urma cărora s-a pus problema unirii Principatelor, iar la 14 iunie 1856, Alecsandri publică în revista Steaua Dunării, a lui Mihail Kogălniceanu, poezia „Horea Unirei”, astăzi cunoscută ca „Hora Unirii”.
În timp, poezia a devenit un simbol al ideii de unire, iar astăzi este cântată în fiecare an pe 24 ianuarie, de Mica Unire sau Unirea Principatelor Române. Muzica este compusă de Alexandru Flechtenmacher.
HORA UNIRII
Vasile Alecsandri
Hai să dăm mâna cu mâna
Cei cu inima română,
Să-nvârtim hora frației
Pe pamântul României!
Iarba rea din holde piară!
Piară dușmănia-n țară!
Între noi să nu mai fie
Decât flori și omenie!
Măi muntene, măi vecine,
Vină să te prinzi cu mine
Și la viață cu unire,
Și la moarte cu-nfrățire!
Unde-i unul, nu-i putere
La nevoi și la durere.
Unde-s doi, puterea crește
Și dușmanul nu sporește!
Amândoi suntem de-o mamă,
De-o făptură și de-o seamă,
Ca doi brazi într-o tulpină,
Ca doi ochi într-o lumină.
Amândoi avem un nume,
Amândoi o soartă-n lume.
Eu ți-s frate, tu mi-ești frate,
În noi doi un suflet bate!
Vin’ la Milcov cu grăbire
Să-l secăm dintr-o sorbire,
Casă treacă drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare.
Și să vadă sfântul soare
Într-o zi de sărbătoare
Hora noastră cea frățească
Pe câmpia românească!
Cu data de 24 ianuarie 2019 Iași preia titlul de “Capitală Istorică a României” prin document oficial semnat de Președintele României.
O recunoaștere cu repunere în drepturi? Istoria urmează parcursul său. Hora Unirii și astăzi răsună pe meleagurile românești. Oriunde am fi să fim uniți e datoria noastră sfântă ca români.
La mulți ani România!
“In spatele oricarui barbat de succes sta o femeie!”
Elena Cuza, cunoscută și ca Elena Doamna, a fost soția domnitorului Alexandru Ioan Cuza.
“Ajunsă Doamnă a României, ea îşi găsi câmp larg pentru a-şi semăna toate florile rare ale simţămintelor frumoase, de care era plin sufletul său ales.
Ea fu inspiratoarea fericită a soţului său pentru legea instrucţiei publice, prin care s-a impus urmarea la şcoli în mod gratuit şi obligatoriu. Că tot românul era dator să-şi dea copiii la şcoală, să se lumineze, căci ţara avea nevoie de oameni culţi, care să-şi dea seamă că sunt români, că au o ţară şi un şef al lor, la care trebuie să ţie ca la bunul Dumnezeu, deoarece el îi conduce la o stare din ce în ce mai bună, acesta era gândul Domniţei.
Legea aceea, a lui Cuza, a realizat un mare bine pentru români, căci le-a deschis drumul spre cele mai mari demnităţi; şcoala trebuia s-o înveţe şi bogatul, şi săracul, iar demnitarii mari se alegeau nu dintre boieri, ci dintre cei cu carte multă, astfel că şi ţăranii putură ajunge să conducă ţara şi să facă legi pentru binele tuturor.
Domniţa Cuza creă şi institutul de copile orfane, Azilul „Elena Doamna”, de la Cotroceni, ce funcţionează şi în ziua de azi. Azil patronat de ea, prin de aproapele sale îngrijiri, unde îşi punea toată însufleţirea pentru a desăvârşi nu numai caritatea, dar opera de adevărată cultură casnică, cu care erau instruite elevele institutului, pe vremea aceea.
Pentru ţărani, mărinimoasa Domniţă, alături de bunul Domn, îşi dădea tot sufletul. Ei le ştiau păsurile, cunoşteau poverile şi grijile lor, ce Ie făceau pâinea neagră, amară, pâine ce-o mâncau îndată cu lacrămile lor. Boul şi vaca, puiul şi găina, laptele de la gura copiilor lor, ce li se luau, cu nedreptul, munca ostenelilor ţăranului, pe care, la vreme de nevoi şi răzmeriţe, el trebuia să şi-o răscumpere de la stăpânire însutit, toată starea aceea de plâns Domniţa o cunoştea bine şi dacă împroprietărirea ţăranilor s-a adus la îndeplinire de Domnul Cuza, sfetnicului credincios şi bun de aproape, Domniţei sublime, i se datorează o mare parte din merit, ea, bunătatea femeilor între femei. Ea care iubea atât de mult, ea care a înţeles atât de bine menirea femeii pe pamant.”
Sursa: La blouse roumaine
Sintagmele Unirii
(dedicată Doamnei Elena Cuza)
de Lidia Popa
O trubadur, tu ai rămas să-i cânți iubirii
la clavecin un menuet în liniștea firii.
Când ramuri unduiau la geam
un crai mirean din răsărit visam…
Ce noapte, ce mai noapte, câte șoapte
în tainele luminii vor să mă tot poarte.
Nectar să-i dau împotrivirii
doar din sintagmele Unirii.
Și ar mai fi ceva important unirea românilor într-un singur glas, pentru cultură, pentru educație, pentru neam și pentru limba română. Așa să ne ajute bunul Dumnezeu, prin credință noi suntem uniți.
Noi români avem o limbă
de Lidia Popa
Undeva este un poem ce curge
ca un vals de mătăsuri foșnitoare.
Îmi supun emoția caznelor
să nu uite limba dulce vorbitoare.
Sunetul ploii îmi șoptește
o poveste de demult cu moș Ion Roată.
El știa că Unirea are tâlcul ei
și de noi cei de azi depinde
înfăptuirea cea mare.
Nu-i așa Dumitru?
Nu-i așa Tatiana?
Nu-i așa Daniel?
Nu-i așa Valeriu?
Nu-i așa Nicolae?
Nu-i așa Mărioara?
Nu-i așa Ana?
Nu-i așa Vasile?
Nu-i așa bădie Ioane?
Nu-i așa că Prutul, Nistrul și Tisa
sunt frați cu românul?
Hai să ne dăm mână cu mână
pentru limba cea română!
“Carpații scriind” domnesc aceeași limbă
lângă Dunăre și mare.
În limba ta
de Grigore Vieru
În aceeaşi limbă
Toată lumea plânge,
În aceeaşi limbă
Râde un pământ,
Ci doar în limba ta
Durerea poţi s-o mângâi,
Iar bucuria
S-o preschimbi în cânt.
În limba ta
Ţi-e dor de mama,
Şi vinul e mai vin,
Şi prânzul e mai prânz.
Şi doar în limba ta
Poţi râde singur,
Şi doar în limba ta
Te poţi opri din plâns.
Iar când nu poţi
Nici plânge şi nici râde,
Când nu poţi mângâia
Şi nici cânta,
Cu-al tău pământ,
Cu cerul tău în faţă,
Tu taci atunce
Tot în limba ta.
Carpații scriind
Grigore Vieru
Voia să scrie Dunarea,
Un cântec, ţară, ţie. Grăbită Dunarea era,
N-a reuşit să-l scrie.
Voia să scrie Prutul meu,
Un cântec, ţară, ţie.
A dat de fel de fel de greu,
N-a reuşit să-l scrie.
Atunci l-au scris Carpaţii fraţi
Cu sânge și cu rouă.
L-am auzit de la Carpaţi,
Vi-l spun acum şi vouă.
Atuncea codrii l-au ursit
Când iese iarba nouă. Eu de la ei l-am auzit, Vi-l spun acum şi vouă.
Voia sa scrie Dunărea, Un cântec, ŢARĂ, ȚIE!”
“Carpații scriind” domnesc aceeași limbă. – Lidia Popa
©️ Lidia Popa
Lidia Popa
INTERVIEWS LIDO DELL’ANIMA
https://socializareconlaletteratura.wordpress.com
Ciao! Benvenuti!
Contact: lidodellanima@gmail.com
© Lidia Popa - Arte e inchiostro 
Devi effettuare l'accesso per postare un commento.